INTRODUCERE

Îmi începeam prima carte, „Apus”, discutând despre cât de greu mi-a fost să găsesc formulări satisfăcătoare pentru primele rânduri și întrebându-mă dacă voi fi capabil să captez atenția cititorului, rămânând în același timp fidel ideilor pe care doream să le susțin. Acum că am epuizat deja această opțiune, trebuie să vă mărturisesc că reținerile avute începând noua lucrare sunt de o cu totul altă natură. Am evitat întotdeauna să îmi exprim în mod deschis, în public, opiniile politice, fără a le cosmetiza insistent și a le atenua pe cât posibil, deoarece îmi place să trec neobservat în viața de zi cu zi, fidel unui anonimat constant pe care numai o atitudine retrasă și o fire care ocolește pe cât posibil conflictele îl pot susține. Cultura contemporană consideră scena politică o arenă în care gladiatorii se luptă pentru a câștiga inimile mulțimii; este de la sine înțeles că doar cei mai zgomotoși și stridenți dintre concurenți pot atrage suficienți adepți. De aceea, scandalul, țipetele, amenințările și invectivele însoțesc aproape pretutindeni dezbaterea politică, fiind instrumentele preferate ale actorilor și publicului deopotrivă. Discuția civilizată și argumentată, bazată pe dovezi empirice și înlănțuiri logice, este prea monotonă și solicitantă intelectual pentru scena unui spectacol de circ – ceea ce este, până la urmă, politica momentului. Vorbind despre politică, riști întotdeauna să fii prins fără voia ta într-o furtună de superficialitate, ranchiună și păreri emoționale care sfidează rațiunea. Mediul în care și pentru care politica se manifestă încurajează polarizarea și radicalizarea ideologică – astfel de viziuni rigide și retrograde servesc scopurilor meschine ale profitorilor care împânzesc, astăzi și de-a pururi, straturile superioare, călduroase, ale structurilor sociale, dar sunt și un pretins simbol al forței intelectuale, pentru cei care nu au motive adevărate de mândrie în această privință. Acolo unde bunul-simț și logica nu pot încolți, pumnul și urletele vor triumfa. Este o virtute să crezi cu tărie în ceva, nu să crezi în ceva adevărat; să perseverezi până la capătul puterilor, nu să îți corectezi erorile în vederea redresării. Chiar și pe măsură ce religia dispare, mai încet decât am fi sperat, dar destul de sigur, din viața politică, nu putem scăpa deloc de acest blestem etern al predispoziției maselor către iraționalul facil, frumos colorat.

Într-un asemenea context, exprimarea unei opinii politice argumentate, dar impopulare, alegerea unei căi de mijloc și refuzul de a adera la o mișcare bine definită, individualismul intelectual și ideologic, credința în adevăr și nu în imaginea publică te pot pune în pericolul de a deveni un proscris în cercurile sociale prin care îți duci zilele. Atunci când ești interesat în mod sincer de aflarea adevăratelor cauze ale persistentelor probleme locale și globale, s-ar putea să ajungi la concluzii incomode, dificile, confuze, pe când cei din jurul tău, deja orbitând în jurul unor programe politice scrise citeț în multiple exemplare, știu exact ce persoane și partide sunt vinovate sau ne pot îndruma către lumina bunăstării economice personale – tot ceea ce pare să ne intereseze, până la urmă, simplificând și fiind sinceri cu noi înșine până la capăt. Tu vii cu noi probleme, iar ei vin cu soluții – cu ce drept ai curajul să îți afișezi ideile cu iz de pedanță în loc să ne ajuți să îi așezăm în funcții pe cei deja identificați ca salvatori? Cum să privești către un viitor incert și abstract, vorbind despre măsuri bine gândite cu acțiune pe termen lung și progres treptat când prezentul este aici o dată la câțiva ani și are nevoie de voturi și comoții? Astfel de complicații și neplăceri izvorâte din expunerea în public a unor idei politice nefamiliare sau care nu se încadrează în șabloanele predefinite disponibile la urnele de vot și specifice grupurilor sociale din care faci parte vor reprezenta o pată permanentă pe reputație, iar cei plasați de context în poziții de autoritate față de tine nu vor ezita să profite la momentul potrivit.

Este dificil, așadar, să vorbești despre politică în afara cercului restrâns de prieteni apropiați. Este dificil să expui opinii care deviază de la normele momentului, înarmat doar cu argumente logice sau măcar intenții bune, în fața unei mulțimi atotputernice care te va linșa, cu siguranță, psihologic. Este dificil să îți afișezi viziunile asupra progresului social atunci când acestea sunt însuflețite doar de un idealism izvorât din intoleranța la suferința evitabilă a semenilor. Este dificil să încerci să privești dincolo de dimensiunea economică a structurilor politice umane. Este dificil să recunoști erori flagrante pe care le detectezi ulterior în cadrul raționamentelor tale; să admiți șubrezimea propriilor opinii. Dar gândurile tale ard mocnit de fiecare dată când asculți discuțiile fără noimă din jur în care se tratează cu superficialitate și înfumurare subiecte grave ce vor decide bunăstarea și fericirea unor ființe umane. Trosnesc și scânteiază tot mai puternic de fiecare dată când realizezi că ignoranța, obtuzitatea, îngustimea gândirii, volatilitatea morală, unidimensionalitatea intelectuală, glorificarea unui statu-quo economic etern, simplificarea rudimentară a realității, subordonarea totală în fața unor interese private sau folosirea strategiilor ieftine de marketing sunt caracteristici considerate firești ale discursului politic, devenit, cu încuviințarea tăcută a mulțimii, un simulacru, un teatru de marionete. Ezitarea de a te expune tuturor dificultăților menționate dispare, treptat, ascultând cu perplexitate nonșalanța cu care păreri neavizate, lipsite de orice bază rațională, construite în jurul unor mituri, erori sau aberații incomprehensibile, sunt rostite cu voce tare, fără pic de rușine sau reținere, de alegători alarmant de incompetenți, înghesuite aleatoriu între discuții despre emisiunile dezgustătoare difuzate de televiziuni de prost gust, sau de aleși care se confundă cu niște caricaturi, aflați la adăpostul lipsei oricăror repercusiuni pentru minciuna flagrantă și imbecilitate.

Cred cu tărie în opiniile specialiștilor într-un anumit domeniu și consider că, având grijă să respectăm limitele de rigoare, astfel încât să nu alunecăm către dogmatism, nu este deloc oportun să construim păreri în jurul unor lucruri despre care nu suntem calificați să vorbim. Un profesor de fizică nucleară este cel care ar fi de preferat să ne ajute în proiectarea unei centrale atomoelectrice, iar un medic chirurg licențiat este cel pe mâinile căruia ne lăsăm viața pe masa de operații; oricât de bine intenționați, cei neavizați nu au dreptul de a își exprima nicio opinie în astfel de situații. Pe măsură ce ne îndepărtăm însă de aria științelor naturale, unde există o procedură clară și bine împământenită de a discerne adevărul prin intermediul metodei științifice, criteriile pe care este bazată autoritatea devin tot mai obscure, iar politica, din păcate, este în continuare străină de principiile științifice moderne. Cine este cu adevărat în măsură să fie responsabil pentru o asemenea certificare? Științele politice sunt o ramură încă neclară, în ciuda pretențiilor pe care le afișează, și joacă în continuare un rol minor în desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor politice globale, fiind lipsite de rigurozitatea dată de posibilitatea testării empirice exhaustive. Noțiunile pe care le propun sunt mai degrabă descriptive decât normative. În absența unor criterii politice obiective indiscutabile, cum putem evita interesele particulare care nu servesc comunitatea? În timp ce scriu aceste rânduri, există state care au ca lideri actori de comedie, oameni de afaceri sau vedete de televiziune. Dacă politica însăși este făcută de astfel de indivizi, pot pretinde, cu siguranță, dreptul de a alcătui un scurt manifest politic care să sublinieze tocmai faptul că politica trebuie să se apropie de lumea rațiunii, a obiectivității, a superiorității cunoștințelor și culturii. Comentariile mele reprezintă o încercare metapolitică, o structură temporară de rezistență al cărei unic scop este scoaterea la suprafață a unor aspecte firești, ignorate voit sau trecute cu vederea accidental de politica momentului. La fel ca o adunare constituantă care se dizolvă după ce își îndeplinește atribuțiile de a așterne pe hârtie legea fundamentală, efortul de față nu are altă menire dincolo de afirmarea unor principii pe care le consider pe cât de clare și necesare, pe atât de lipsite de atenția și susținerea actorilor implicați în jocul politic contemporan. Fără a avea deci pretenții nefondate de relevanță în lumea ideilor politice, îmi permit să filosofez în numele unei metapolitici care acționează într-un vid rațional al mediului politic.

Interdependența elementelor pe care le voi aborda determină fluiditatea prezentării, fiind dificil ca aceasta să urmeze o structură fixă, liniară, care își epuizează pe rând, ordonat, subiectele. De aceea, traiectoriile urmate vor fi deseori sinuoase sau circulare, unele teme revenind constant. Chiar și așa, conținutul este structurat, în mare, în trei părți. În prima dintre acestea voi analiza, dincolo de lejeritatea unor definiții standardizate, ce ar trebui să însemne cu adevărat, în această etapă a evoluției civilizației umane, conceptul de stat, îi voi enumera caracteristicile propriu-zise și funcțiile dezirabile, încercând să găsesc, totodată, punctul cel mai stabil din care să putem privi cu obiectivitate. În cea de-a doua parte voi lăsa în urmă peisajul macroscopic și mă voi afunda în anonimatul colectivității, săpând către unitatea care animă, până la urmă, întreaga istorie a umanității și care stăpânește prezentul: individul. În fine, plecând de la concluziile generate de analiza primelor două concepte, voi expune considerațiile mele asupra politicii, reliefând o serie de principii, abordări, metode și acțiuni care, în opinia mea, ar trebui luate în calcul pentru a evita declinul civilizației noastre sau măcar pentru a reduce amploarea suferinței la care sunt expuși fără rost mulți dintre semenii noștri. După cum spuneam, această delimitare a capitolelor este una destul de flexibilă, cu un rol pur orientativ – este imposibil să vorbești despre stat fără a aduce în discuție nevoile indivizilor sau să îți imaginezi politici abstracte, de sine stătătoare.

Nu este cazul să ascund faptul că, adoptând terminologia uzuală, opiniile mele ar putea fi judecate ca înclinând puternic către latura de „stânga” a spectrului politic. Aceasta nu este o trăsătură predefinită a ideologiei personale sau o etichetă pe care îmi propun să o afișez, ci o simplă consecință involuntară a cursului gândirii mele. Firește, nu mă aștept ca textul prezentat să schimbe, ca prin magie, adeziunea celor cu opinii radical opuse, oricât de mult aș încerca să urmez un flux logic al ideilor. Deși sunt conștient că în cadrul expunerii mele există probabil omisiuni și derapaje, în ciuda celor mai bune intenții, am convingerea că, dincolo de rigiditatea doctrinară prezentă în politică și înfumurarea obligatorie pentru orice funcție supusă validării publice, care permit rareori schimbări de opinii, o disecție de acest fel nu poate face niciun rău. Nu pretind, așa cum se obișnuiește în domeniu, că aceste rânduri reprezintă un adevăr indiscutabil și că propunerile mele ar putea fi într-adevăr o soluție eficientă pentru unele dintre problemele pregnante în care ne afundăm. Sper doar că voi reuși să pun în lumină câteva principii a căror absență din viața politică, în opinia mea, este incompatibilă cu o civilizație modernă care își dorește cu adevărat să contribuie la progresul speciei umane în ansamblul său. Pornesc la drum înarmat doar cu sinceritate, o credință absolută în puterea rațiunii umane și a metodei științifice și cu dorința de a reduce la un nivel minim posibil suferința mea și a semenilor. Victimele conflictelor militare, ale sărăciei sau ale dezastrului ecologic în plină desfășurare ne confirmă în fiecare zi că nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile, așa cum încerca să ne convingă acum ceva vreme Gottfried Leibniz, așezat în tronul infatuării intelectuale. Exprimarea deschisă a ideilor care considerăm că ar putea fi de folos progresului social reprezintă o datorie morală a oricăror timpuri. Fără a evita deloc să afirm încă din primele pagini că privesc cu un scepticism tot mai accentuat sustenabilitatea pe termen lung și chiar mediu a capitalismului, economiei de piață și democrației reprezentative așa cum sunt acestea înțelese și construite în momentul de față, nu mi-aș permite niciodată să fiu atât de naiv încât să afirm că s-ar întrezări un alt sistem de gestionare a societății umane în prezent sau în viitorul foarte apropiat. Cred însă cu tărie că dacă nu reușim să ne eliberăm din mirajul comodității, să privim cu obiectivitate și pragmatism starea curentă a lucrurilor și să încercăm în mod activ să controlăm direcția în care se vor îndrepta politica și societatea viitorului, nu avem șanse reale de a construi o civilizație preocupată de bunăstarea tuturor membrilor săi. Este revoltător că încă trebuie să convingi oamenii, animale înzestrate cu funcții cerebrale atât de sofisticate precum gândirea abstractă, că este mai bine să ne gândim la viitor și să îl planificăm conform unor principii obiective generale decât să ne lăsăm la voia întâmplării, purtați de forțe incontrolabile pe care nici măcar nu facem eforturi să le înțelegem. Nu trebuie să uităm nicicând că, deși trăim într-o realitate experimentată exclusiv prin intermediul conștiinței de sine, fiind prizonieri permanenți ai unei perspective individuale inalienabile, tot ceea ce ni se întâmplă este, în linii mari, consecința acțiunilor celorlalți. Sistemele de idei pe care se axează identitatea noastră au fost clădite de ceilalți de-a lungul istoriei colective, cultura și tradițiile care ne ghidează pașii sunt, de asemenea, rodul muncii celorlalți; până și limbajul și gândirea care ne individualizează în cadrul regnului animal s-au conturat prin interacțiunea cu ceilalți. Ceilalți vor decide dacă ne pierdem viața luptând pentru patrie într-un război uitat de istorie; tot de ceilalți depind nivelul de trai sau criminalitatea din regiunea unde trăim, care ne vor influența direct durata de viață. De ceilalți, ca verigi în lanțul economic global, depinde pâinea noastră cea de toate zilele, iar interacțiunile zilnice cu ceilalți sunt responsabile pentru starea noastră psihică – de la colegii de serviciu până la funcționarii statului. Suntem „ceilalți” pentru toți ceilalți, iar ei îndeplinesc același rol pentru noi. Deși suntem entități independente, care nu pot interacționa niciodată altfel decât superficial, consecințele reciproce ale acțiunilor noastre ne obligă să căutăm o metodă de a conviețui – prin intermediul organizării politice. Dar suferința evitabilă pe care unii dintre noi o provocăm celorlalți zugrăvește iadul din citatul expus în debutul lucrării. Politica trebuie să fie, până la urmă, dorința de a reduce această suferință la un nivel minim. Nicio altă definiție a sa nu va reuși vreodată să diminueze neliniștea socială a maselor defavorizate și durerea oricărei conștiințe naufragiate înainte de a își fi putut manifesta întregul potențial.

Alexandru Zamfir

Notă suplimentară a autorului:

La scurt timp după finalizarea textului cărții „Ceilalți”, civilizația umană a fost zguduită din temelii de boala infecțioasă COVID-19, provocată de coronavirusul SARS-CoV-2, pandemia fiind încă în plină desfășurare în momentul scrierii notei de față. Am decis să nu ajustez în niciun fel conținutul capitolelor deja redactate, dar, fiindu-mi imposibil să ignor pur și simplu această criză majoră și conexiunile sale cu multe dintre ideile expuse în cadrul volumului, am adăugat după epilogul lucrării inițiale un capitol suplimentar care abordează subiectul. Până a ajunge la rândurile respective, este esențial ca cititorul să parcurgă lucrarea ținând cont că ea este scrisă cu câteva luni bune înainte ca pandemia să se dezlănțuie.

A. Z.