PREFAȚĂ dintr-un teren filologic

Despre celebritățile care au dus pentru totdeauna sportul românesc în istoria lumii există câteva biografii.

Am vrut să ating stele nu completează seria editorială a mondialilor noștri. Pe aici sau „între lumi” mai sunt destule „vieți” dedicate succesului înalt, pe care cititorii români vor și trebuie să le afle.

Din „terenul” handbalului, de neratat sunt cărțile semnate de jurnalistul Horia Alexandrescu și de comentatorul sportiv Ilie Dobre. Sau Conducător de joc, Gațu a lui Marius Popescu. Cei aduși între copertele lor au urcat cândva podiumurile supremației, mitizându-se în neuitări.

Din aceeași zonă a handbalului-mit vine și Am vrut să ating stele. Doar că nu este o biografie, ci AUTObiografia unui dublu campion mondial plecat de 53 de ani din țară, care a găsit curajul să-și retrăiască aproape șase decenii și priceperea de-a le mărturisi în multele tonuri ale narativului-evocator.

Cu „manuscrisul” acestei cărți m-am întâlnit... chiar sub stele, în târziul unei seri de vară.

Domnul Petre Ivănescu era interesat de îngrijirea unei ediții în varianta românească. Despre sport? Despre un campion mondial? Nefiind dintr-o breaslă comună, primeam o minge provocatoare în terenul meu filologic: autorul își trimitea „viața” unei necunoscute.

Răspunzând acestui curaj, m-am apropiat tot mai mult de o celebritate „sub două steaguri”, cu empatie și cu uimiri mari: dincolo de sportivul ale cărui străluciri mondiale i-au adus și pe români, și pe germani în reverență, găseam în domnul Petre Ivănescu, vorba poetului, „un om de interior”4. Descoperirea asta m-a lămurit repede că textul trebuia să plece în lumea cărților de prim raft, către „cei de-acasă”, ca un copil care învață să meargă „pe litere”.

Am vrut să ating stele nu se adresează unui culoar strâmt de cititori. De exemplu, doar sportivilor care vor „să-l (re)întâlnească” pe celebrul inter dreapta „fugit” cândva din România comunistă. Nici doar celor interesați exclusiv de o „rețetă a succesului” și de „prețul” ei. Cartea acoperă multe vârste, gusturi, așteptări…

Dacă cititorii admit, din capul locului, câteva „orientări” în lectură, ar trebui să știe că, până în 1993, anul la care se opresc aceste mărturisiri, domnul Ivănescu a trăit în „zigzaguri” surprinzătoare. Așa se întâmplă cu destinele celor mari: adună prea multe într-o singură viață.

Cartea propune o lectură simultană: „din afară”, despre istoria teribilă a unor vremuri – locuri – oameni, și „dinăuntrul” unui eu sensibil, cuceritor.

Relatările respectă cronologia unui timp lung, în care s-a derulat, cu scor aproape egal, „meciul vieții” autorului: între România zguduită de război și de comunism și Germania Federală, unde handbalistul Petre Ivănescu a ajuns ca „marfă de schimb”.

Puținele discontinuități, firești în memorialistică, păstrează emoția și ritmul viu al unor întâmplări de roman picaresc, care i-au configurat autorului existența sportivă și privată. Ele sunt o parte din povestea unui căutător de „succes absolut”. Cealaltă vine din educație și lecturi timpurii, din viața, deloc ușoară, trăită în comunism sau ca străin stigmatizat, din nedreptăți și recunoașteri superlative, strecurate în ambele „terenuri” ale destinului: românesc și german.

Învățând, pas cu pas, greul urcușurilor, dar și frumusețea lor amețitoare, echilibrul dintre orgoliu și modestie și puterea de-a umple golul unei prăbușiri cu tenacitate, autorul-protagonist a reușit ceea ce multora le pare, poate doar le pare, imposibil: să atingă stele.

Prof. dr. Elena Ruxandra Petre

Petre Ivănescu – jucător de handbal, antrenor, profesor

JUCĂTOR (inter dreapta):

Dinamo București:

1956–1967 – de 11 ori campioana României

1965 – câștigătoarea Campionatului European

Echipa națională a României (1957–1967):

1961 – campioană mondială în Germania (golgheter)

1964 – campioană mondială în Cehoslovacia

ANTRENOR ȘI JUCĂTOR:

1967–1972 – Pfönix Essen

1969 – promovare în BUNDESLIGA

1972–1974 – Brühler TV

ANTRENOR:

1974–1976 – TUSEM Essen

1976–1978 – TV Oppum

1978–1983 – VfL Gummersbach

1979 – câștigarea Supercupei Europei

1982 – campioana Germaniei

1982 – câștigarea Cupei IHF

1983 – campioana Germaniei

1983 – campioana Europei

1983 – câștigarea Supercupei Europei „Echipa anului” și Premiul de Onoare al Ministrului de Interne Friedrich Zimmerman; primire la Președintele Germaniei, Karl Carstens

1984–1986 – TUSEM Essen

1986 – campioana Germaniei

1986–1988 – Bayer Dormagen – promovare în BUNDESLIGA

1987, 1988 – ANTRENORUL ANULUI

1988–1991 – TV Niederwürzbach – promovare în BUNDESLIGA

1991–1992 – TUSEM Essen

1992 – câștigarea Cupei Germaniei

1992–1993 – OSC Rheinhausen – promovare în BUNDESLIGA

1993–1995 – TUSEM Essen

1995–1997 – VfL Gummersbach

2002 – Vfl Gummersbach, evitare cu succes a retrogradării

2003–2005 – consilier la VfL Gummersbach

Antrenorul echipei naționale a Germaniei:

1988–1989 – câștigarea Cupei Mondiale în Suedia; câștigarea Cupei Campionilor Mondiali în Germania

După 1991 – colaborări cu echipa noastră națională, în vederea redresării handbalului românesc.

PROFESOR la: Carl-Humann-Gymnasium, Helmholtz-Gymnasium Essen, Städtische Gymnasium Brühl (Max-Ernst-Gymnasium Brühl), Bundesinstitut für Sportwissenschaft

MESAJE DE LA PRIETENI

Prin varietatea lor, mesajele din aceste pagini lărgesc profilul protagonistului și încheie, în „contrapunct”, povestea unei vieți de lângă „stele”. Amintirile cu și despre Petre Ivănescu vin din tărâmuri existențiale diferite, ca să se întâlnească într-un „miez” comun: celebritatea.

Semnatarii textelor sunt foști sportivi cu aură mondială (handbaliștii Hans Moser, Cristian Gațu, Gheorghe Goran, Ștefan Birtalan, voleibalista Lia Vanea, tiristul Marcel Roca, mai tânărul portar german Andreas Thiel), din zona medicinei (evocarea-recenzie a dr. Ioan Marcea) și… a artelor. Marcel Roșca a cântat în spectacole de operă, pe multe scene ale lumii. Iulian Tocarciuc este „personajul” câtorva episoade care-i confirmă talentul timpuriu și autentic în artele plastice. Iar de pe scena teatrului românesc, cu generozitatea din suflet și din vorba mereu plină cu povești, cu iubire de oameni și de tot frumosul lumii, actorul Florin Piersic (seniorul!) „a rezolvat”, doar hazardul știe cum, „rotunjirea” unui final autobiografic. Cele zece mesaje, câte numără, în capitole, fiecare parte din Am vrut să ating stele, s-au întregit, astfel, tot printr-o „soluție magică”, alta, mai tânără cu vreo 60 de ani... – o scrisoare de toamnă blândă, de pus în cartea asta și în sertarul sufletului.

14 septembrie 2020

Iubite Petre Ivănescu,

Ai fost și rămâi în inima mea!

Am citit emoționat și cu sufletul la gură ce ai scris despre „Șoarecii” noștri.

Trebuie să știi că EU eram atunci în fruntea distribuției piesei pe care ți-o amintești, iar TU, în fruntea lotului mondial de handbal al României. EU eram românul câtorva milioane de (tele)spectatori din țara noastră, TU – românul câtorva miliarde din tot globul pământesc.

Voi, handbaliștii noștri fără egal în lume, ați fost și rămâneți fără… „egal”.

Te îmbrățișez,

Florin Piersic

Este același om serios și de cuvânt

Domnul Petre Ivănescu, eroul acestei cărți, este unul dintre pionierii handbalului românesc de performanță. L-am urmărit și l-am admirat de când m-am apucat serios de handbal. Nu exista joc al naționalei noastre sau al echipei Dinamo să nu fiu prezent în tribunele Sălii Floreasca.

După câștigarea celui de-al doilea titlu de campion mondial (Praga,1964), am fost unul dintre fericiții jucători tineri care au participat la un turneu al echipei naționale. Alături de Gheorghe Goran și de Cornel Penu, am debutat în jocurile amicale cu RFG, la Dortmund, și cu Iugoslavia, la Novi Sad. Era prin noiembrie ’64. Ce emoții am avut în vestiarul românilor, unde m-am echipat alături de Petre Ivănescu, de Virgil Hnat și de Hansi Moser!

De atunci au trecut aproape 60 de ani, timp în care am păstrat legătura cu Petrică Ivănescu. Nu s-a schimbat deloc: este același om serios și de cuvânt.

Cristian Gațu

Omul Ivănescu

Nu mă voi referi la activitatea de sportiv a lui Petre Ivănescu, pe care lumea handbalului românesc și mondial o cunoaște foarte bine. În această scurtă evocare voi scrie ceva despre latura lui umană, mai puțin cunoscută.

Primele noastre întâlniri au fost ca adversari pe teren. Apoi am devenit colegi la echipa națională. Îmi părea atunci plin de el, distant.

În 1967, a plecat în Germania și am pierdut legătura, dar, după evenimentele din decembrie ’89, ne-am reîntâlnit: Petre s-a implicat foarte repede în acțiunile unui comitet care le trimitea românilor ajutoare.

Începând cu 1990, ne-am apropiat tot mai mult datorită unor turnee în Germania ale echipei Steaua. A venit mereu la meciurile noastre, a fost amabil, jovial cu sportivii, iar după competiții, îi „cinstea” cu bere.

Petre Ivănescu s-a bucurat de multă faimă în handbalul german. Grație acestei faime și dorinței lui de a ne fi alături, a organizat întâlniri ale echipelor naționale și de club din ambele țări.

Același Petre Ivănescu a ajutat sportivi accidentați din naționala noastră, când s-a pus problema unor intervenții medicale. Și-a sprijinit permanent rudele din România, iar pentru renovarea locurilor de veci ale părinților lui a cheltuit o sumă importantă.

Cel mai mult m-a impresionat când, la turneele din Germania ale handbaliștilor steliști, îmi dădea mereu bani (în mărci), și nu puțini, pentru doi foști colegi de la Dinamo, care aveau o situație mai dificilă.

Toate acestea și multe altele mi-au confirmat că Petre Ivănescu nu e doar un fost jucător și antrenor din elita handbalului mondial, ci și un om cu suflet imens.

Gheorghe Goran

Despre un mare luptător

Am fost rugat să scriu câteva rânduri despre prietenul și colegul meu Petrică Ivănescu, la apariția cărții despre viața lui. Fără să stau pe gânduri, am răspuns cu plăcere. Mi-am dat seama apoi că nu este simplu, pentru că nu pot să descriu în câteva rânduri un om ca Petrică. Voi scrie cum a rămas el în sufletul meu.

Petrică Ivănescu a fost și este căpitanul echipei noastre, mâna dreaptă a antrenorului Oprea Vlase. A fost și este un prieten, un coleg, un om pe care te poți bizui întotdeauna. Pe teren „și-a dat sufletul”, fiind un mare luptător pentru victoria echipei noastre. Când nu mai știam ce să facem, găsea el o rezolvare împreună cu antrenorul Vlase. Ei doi, Petre Ivănescu și Oprea Vlase, au fost „bijutierii” care ne-au format.

Hans Moser

Un prieten adevărat al handbalului românesc

Este o onoare pentru mine să scriu câteva cuvinte despre unul dintre cei mai mari performeri ai handbalului. Petre Ivănescu face parte din generația marilor jucători, campioni mondiali de handbal.

Prima dată l-am văzut în 1964, când Televiziunea Română a transmis, în direct, finala C.M. dintre România și Suedia, câștigată strălucit de echipa al cărei căpitan și golgheter era Petre Ivănescu. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să devin handbalist. Nu bănuiam că, după 6 ani, în 1970, voi ajunge și eu în echipa României, care câștiga C.M. de la Paris.

Performanțele ca jucător și ca antrenor ale lui Petre Ivănescu sunt cunoscute de toată lumea. M-aș rezuma la câteva cuvinte despre întâlnirile mele cu acest Om.

L-am cunoscut în cadrul turneului naționalei noastre de tineret, în orașul german Essen, unde își desfășura activitatea ca antrenor la TUSEM. Extrem de apreciat ca tehnician, a ajuns, după câțiva ani, și antrenorul echipei naționale a Germaniei! Dar Petre Ivănescu a rămas un prieten adevărat al handbalului românesc, răspunzând mereu solicitărilor noastre.

Cu deosebit respect, îi urez viață lungă și toate cele bune!

Ștefan Birtalan

Prietenie de-o viață

L-am cunoscut pe Petrică, așa cum îl numeam toți, în școala primară. De atunci ne leagă prietenia de-o viață, pe care am trăit-o frumos chiar și în timpul comunismului din România.

În ciuda preocupărilor cotidiene (serviciu, familie), prietenia noastră a continuat pe meleagurile Germaniei, apoi ale Spaniei, unde ne trăim ultima parte a vieții cât mai plăcut.

Iulian Tocarciuc

Un om fermecător

Îi datorez mult lui Petre Ivănescu. Fără sprijinul lui din primii patru ani la Vfl Gummersbach, sunt sigur că traiectoria mea profesională nu ar fi fost de succes. Primii patru ani la Gummersbach m-au ajutat cel mai mult. Pe lângă promovarea ca portar, Petre m-a făcut să înţeleg atitudinea corectă faţă de sportul de performanţă. Mottoul său: Nu eu am făcut legile sportului de performanţă mi-a marcat cariera.

Dintre mulții antrenori pe care i-am avut, el este, cu certitudine, între primii trei. A vorbi despre calitățile lui de antrenor ar însemna „a aduce bufnițe la Atena”5. Lui Petre îi place să se pună în postura „ursului rău”, dar este un om fermecător și deosebit de empatic.

După prima mea finală a Cupei Europene din Alicante, în 1980, când eram cel mai tânăr membru al echipei și portar de rezervă al campionului mondial Rudi Rauer, crezând că biletul de avion primit la începutul călătoriei este doar „de dus”, l-am aruncat la coșul de gunoi din cameră. Ajuns în aeroport, s-a dovedit că era „dus-întors”. Antrenorul meu de pe vremea aceea, Petre Ivănescu, s-a întors cu mașina la hotelul care era, din fericire, aproape de aeroport, cu cel mai tânăr și mai neînsemnat membru al echipei, pentru a-i recupera biletul. Din fericire, serviciul de cameră nu făcuse curățenia, biletul era încă în coșul de gunoi, iar eu și Petre am prins la timp zborul.

Îi sunt recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine. Exact asta vreau să spun, dragă Petre.

Andreas Thiel

Fost portar la VfL Gummersbasch

Adevăratul Petre

Ne văzuserăm de câteva ori în parcul sportiv de la Dinamo, pe la începutul lui 1961. Făceam parte din două echipe ale clubului: de handbal și de volei.

Mai târziu, în același an, ne-am întâlnit pe scările hotelului clubului din Ștefan cel Mare, care servea ca loc de cantonament pentru sportivii aflați înaintea unei competiții decisive. Petre urca, eu coboram. Nu s-a uitat prea mult la mine. Ce nas pe sus are!, m-am gândit. Mda, el este campion mondial, iar eu o biată aspirantă la titlul național. Deci nu l-am considerat atunci un „gentleman”.

Înaintea Olimpiadei din 1964, în lotul lărgit al voleiului, era și Dana Golimas, o admirabilă prietenă. Mi-a spus că ea și Petre se îndrăgostiseră și că se vor căsători. În ‘67, am născut aproape simultan primii noștri copii: Alina și Cătălin. Tot pe-atunci, am aflat că Petre urma să plece sau că deja plecase în Germania, ca jucător la o echipă de primă divizie. Mai târziu, Dana l-a urmat.

Legătura noastră s-a reînnoit în 1975, când am ajuns și eu cu familia în Germania. Petre și Dana stăteau la Essen, noi – la Dortmund. Ne vedeam mai mult pe la ei. Aici l-am descoperit pe adevăratul Petre. Casa lor era locul de întâlnire cu diverși foști sportivi „naufragiați” în Germania. Și nu au fost puțini. Petre, devenit, între timp, antrenor federal, era pentru toți punctul de sprijin. Ajuta cu sfaturi, cu găsirea unei locuințe, cu recomandări pentru un serviciu sau pentru o mașină ieftină... Mai presus de toate erau ajutoarele materiale. Iar umorul lui sec și profund, recent descoperit, era cuceritor.

Petre avea o inimă largă și pentru colegii de echipă rămași în țară. Pe cei aflați la ananghie i-a sprijinit fără nicio rezervă.

Mai târziu, simpatia noastră comună pentru Spania ne-a făcut să ne întâlnim des prin Alicante, Valencia, Barcelona…

Din păcate, Dana a plecat de lângă noi. Dar legătura cu Petre a rămas la fel: simplă și nealterată de aproape 60 de ani.

Lia Vanea (Ilmann)

Despre bunul meu prieten, Petre Ivănescu

Eram student și sportiv al Clubului Dinamo. Mă fascina echipa de handbal a acestui club, care câștiga pe atunci trofee și cupe europene. Toți jucătorii erau buni, dar cel mai mult îmi plăcea Petre Ivănescu, pentru modul în care fenta adversarii și pentru forța cu care arunca mingea, de multe ori reușind să rupă plasa porții adverse. Era și un strateg excelent.

Vrând să-l cunosc, m-am dus, după un meci, în cabina jucătorilor. Aveam mari emoții și nu știam cum să mă adresez. Dar Petre a venit la mine și mi-a întins mâna, mulțumindu-mi pentru felicitări. Așa a început prietenia noastră.

Din păcate, timpul nu-mi permitea să mă întâlnesc prea des cu Petre și cu soția lui, Dana, o excelentă voleibalistă.

După ce și-a încheiat cariera de jucător, a antrenat multe echipe de handbal, îndrumându-i pe tineri în tainele sportului cu care el câștigase aprecierea lumii. În această perioadă, ajungând și eu în Germania, m-am reîntâlnit cu familia Ivănescu, deja împlinită: Petre și Dana aveau doi copii înzestrați și frumoși. Ne vedeam des, cu mare plăcere, Ivăneștii primindu-și foarte prietenos oaspeții.

Le făcea mare plăcere să vină la spectacolele de operă în care cântam. Apoi stăteam de vorbă foarte profesionist despre spectacol. Amândoi prețuiau cultura și de aceea îi prețuiam tot mai mult.

Întâlnirile cu Petre Ivănescu sunt o mare bucurie. El are darul să binedispună, să te facă să uiți de supărări, să privească totul cu optimism. Și să ajute, la nevoie. Când participam la acțiuni de binefacere pentru copiii și bătrânii săraci, era primul care făcea donații. Ne-a uimit pe toți cu bunătatea lui.

Și acum, după atâția ani, mie și soției mele ne face plăcere să ne întâlnim cu Petre Ivănescu sau să vorbim la telefon. Simt cum Petre îmi readuce bucuria amintirilor din tinerețea mea, legate, deopotrivă, de muzică și de sport.

Marcel Roșca

Ce lecție de viață!

Să tot fie vreo 15 ani de atunci. În casa unui prieten, la una dintre acele întâlniri periodice ale unui grup de români, ba la unul, ba la altul, îmi zice chiar stăpânul casei: Hai să-ți fac cunoștință cu Ivănescu! M-a înfiorat gândul să-l văd aievea pe cel care, în trecerea anilor, era, în percepția mea, un fel de personaj dintr-un vis mai vechi, dar ale cărui trăiri le păstrezi mereu, în imagini alb-negru, mișcătoare. Vreau să spun că pe Ivănescu îl știam de mult, însă nu ca pe un om ca mine sau ca tine, care vine și el la o banală petrecere. Ci ca pe un handbalist de excepție.

1961. Tremuram, împreună cu un public numeros, în sala de festivități a unei întreprinderi (cine avea atunci televizor acasă?). Treceam de la extaz la pieire și înapoi. Era finala campionatului mondial de handbal. Ivănescu înscria gol după gol, „din șold”. În final, în toată sala s-a creat o atmosferă de nedescris. Eram campioni mondiali! Și eu!

1964. Priveam la televizor, în sala de lectură a căminului studențesc, o altă finală de handbal. Iarăși extaz, iarăși pierire și înapoi. Pe Ivănescu și pe magnificii lui nu-i putea opri nimeni. În final, tot complexul studențesc s-a revărsat într-o exaltare nemaipomenită! Redeveniserăm (și eu, din nou) campioni mondiali! Cine poate uita asta?

O vreme, n-am prea auzit de Ivănescu. Plecase din țară.

Ani mai târziu, cărările vieții m-au adus și pe mine în Germania. În presă și la televiziunea germană, se vorbea superlativ despre Ivănescu, mai ales în perioada când antrena la Vfl Gummersbach. Nici nu putea fi altfel: câștigase cu această echipă tot ce se putea câștiga, atât în Germania, cât și în Europa. Ca antrenor federal a câștigat SUPERCUPA (disputată între campionii olimpici, mondiali și europeni), a fost de două ori declarat cel mai bun antrenor din Germania etc. etc. (pentru a economisi spațiu, recomand Wikipedia).

Să fiu sincer, datorită lui am trăit o fărâmă de mulțumire și de încurajare, fără să am vreun merit, doar că mă trag din același neam.

Dar să revin la povestea mea… La petrecerea aceea am dat mâna, am schimbat câteva cuvinte banale, am stat la un pahar de vin și l-am invitat la tradiționalul „Sf. Ion”, pe care-l sărbătorim la mine acasă, an de an. Mi-a promis că vine și a venit.

Ne-am revăzut mult mai târziu, în Spania, unde Petre Ivănescu trăia aproape tot anul. Am fost la el acasă, am revăzut-o și pe minunata sa soție, Dana, care a plecat, după câțiva ani, dintre noi, lăsând mare durere. Am stat pe terasa casei, de unde marea se vedea licărind, în toate nuanțele de albastru. Era o după-amiază liniștită, cu temperatură excelentă și cu lumină de primăvară timpurie, cum numai pe acolo o poți vedea și simți. Atunci am înțeles de ce au ales Ivăneștii să trăiască acolo. Am vorbit multe și de toate, promițându-ne să ne revedem, poate chiar în ziua de Sfântul Ion. Speram că vor participa iar la tradiționalul program de poezii și de cântece românești. Dar n-a mai fost să fie. Ne-am întâlnit, totuși, de multe ori, prin telefon și prin internet, și am descoperit gânduri și valori comune.

Când am avut privilegiul să-i citesc manuscrisul cu amintiri din viața sa, am trăit o revelație. Prima versiune a scris-o în limba germană. M-au frapat acuratețea și claritatea formulării în limba aceasta dificilă, mai ales pentru cei ca noi, care am învățat germana la maturitate. Cartea este scrisă în felul de a fi și de a gândi al lui Petre Ivănescu: distanțat, chiar un pic rece față de sine. Nici vorbă de autoosanale, deși ar avea nenumărate motive. Nici de autocompasiune, deși ar avea, și pentru asta, tot nenumărate motive.

Nu „plutirea” pe lauri de faimă (că faimos a fost!) este esențialul acestei cărți, ci izbânzile sale permanente în fața multelor piedici care i s-au pus în cale. Petre Ivănescu, profesionistul absolut, pentru care „binele” era un dușman, iar „foarte binele” – ceva ce putea fi, o vreme, suportabil, i-a dus pe cei cu care a lucrat spre perfecțiune. Și această perfecțiune a atins-o de nenumărate ori. Dar cu ce preț! Cine crede că astfel de oameni „cu-totul-altfel” sunt purtați pe brațe și slăviți mereu să citească această carte, să vadă ce cruce poartă ei! Oamenii „obișnuiți”, să nu le zicem mediocri, care țin hățurile unor cluburi (unele au devenit adevărate concerne), când au nevoie de performanță, caută astfel de profesioniști, pe care îi „suportă” până la atingerea țelului. Imediat „după”, obosiți de muncă, de disciplină și de rigorile unui „Ivănescu”, doresc „liniștea” și preferă pe altcineva. Până arde iar cortul, și atunci se roagă, din nou, de Ivănescu. Iar el acceptă provocarea și învinge din nou. Pentru că, în nicio situație, nici în triumf, nici în înfrângeri, nu a pierdut pământul de sub picioare. De acolo și-a luat forța cu care s-a ridicat, întotdeauna, deasupra tuturor.

Într-un interviu televizat spunea: Eu n-am făcut, niciodată ceva „din degetul mic” („mit links”), că n-am putut. Pentru tot am muncit din greu. Și încă ceva îl definește pe acest sportiv de excepție și antrenor genial: nu s-a lăsat învins, nu! A căzut, adesea împins mișelește, dar s-a ridicat de fiecare dată, mai puternic. Loviturile nu l-au dus la disperare sau la ură. Cu un gest de lehamite, de care numai un uriaș conștient de valoarea lui e în stare, cu un gest de lehamite, zic, a dat la o parte „deșeurile” din drum și, cum spune un proverb, și-a făcut din bolovanii aruncați în calea sa trepte de scară. Astfel, a urcat tot mai mult, ca un Sisif care i-a biruit pe toți.

Ce trebuie să înțelegem noi, cititorii, din cartea lui Petre Ivănescu: numai dacă știi să gestionezi și să depășești înfrângerile, poți avea parte de victorii. Și încă ceva: se învinge numai prin forța proprie, prin voință, prin consecvență, prin demnitate și prin muncă. Nicidecum prin bunăvoința altora.

Ce LECȚIE DE VIAȚĂ trăită cu adevărat este cartea lui Petre Ivănescu!

Dr. Ioan Marcea