AVENTURILE LUI PINOCCHIO: Povestea unei marionete

Vă invităm alături de Pinocchio, marioneta de lemn căreia îi creștea nasul atunci când mințea, de Gepetto, de Vulpoi și de Motan, de Zâna cea bună și de celelalte personaje într-o călătorie plină de peripeții și de învățăminte.

“După cum e lesne de imaginat, Pinocchio nu ştia cum să-i mai mulţumească, îmbrăţişă toate marionetele teatrului, chiar şi pe jandarmi, apoi, cum nu se poate mai bucuros, porni la drum spre casă.

Dar, după nici cinci sute de metri, întâlni un Vulpoi şonticăind pe trei picioare şi un Motan orb. Mergeau aşa, ajutându-se unul pe celălalt, ca doi tovarăşi buni loviţi de nenorocire. Vulpoiul şontorog se sprijinea de Motanul orb, care se lăsa călăuzit de însoţitorul său.

– Bună ziua, Pinocchio, zise Vulpoiul salutându-l politicos.

– De unde ştii cum mă cheamă? întrebă mirată marioneta.

– Îl cunosc bine pe tatăl tău.

– L-ai văzut?

– L-am văzut ieri. Era în pragul uşii.

– Şi ce făcea?

– Era în cămaşă şi tremura de frig.

– Bietul tata! Dar, dacă dă Dumnezeu, începând de azi n-o să mai tremure!

– Şi de ce mă rog? întrebă Vulpoiul.

– Pentru că m-am îmbogăţit.

– Tu, te-ai îmbogăţit?

Vulpoiul nu se putu abţine să nu râdă. Un râs ironic, deloc măgulitor.

Motanul râdea şi el dar, ca să nu se bage de seamă, îşi netezea în acelaşi timp mustăţile cu labele din faţă.

– Râzi degeaba, bombăni Pinocchio rănit în amorul propriu. Îmi pare rău c-o să vă fac să vă lase gura apă, însă, dacă vă pricepeţi, ce ziceţi de aceste cinci monede de toată frumuseţea?”